Gravitaţia este fenomenul fizic natural prin care corpurile fizice se atrag reciproc, cu o forţă a cărei intensitate depinde de masele acestora şi distanţa dintre ele. Este una din cele patru interacţiuni fundamentale din natură cunoscute, alături de interacţiunea electromagnetică, interacţiunea nucleară tare şi interacţiunea nucleară slabă.
În fizica modernă gravitaţia este descrisă de teoria relativităţii generalizate, dar în cele mai multe situaţii practice (la scara macroscopică) se poate aplica cu mare exactitate şi legea atracţiei universale a lui Sir Isaac Newton, din mecanica clasică. Aceasta spune că oricare două corpuri acţionează unul asupra celuilalt cu o forţă de atracţie, numită forţa gravitaţională, direct proporţională cu masele celor două corpuri şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele.
Natura şi motivul existenţei forţei gravitaţionale nu sunt încă deplin elucidate.
În viaţa de zi cu zi fenomenul este observat pretutindeni ca forţa de atracţie exercitată de Pământ asupra tuturor corpurilor, forţă numită greutate. Valoarea greutăţii unui corp este direct proporţională cu masa lui şi este orientată spre centrul Pământului. Coeficientul de proporţionalitate se numeşte acceleraţie gravitaţională şi este egal cu acceleraţia unui corp care cade liber în câmpul gravitaţional al Pământului.
La nivel astronomic gravitaţia este responsabilă, de exemplu, pentru faptul că Luna se roteşte în jurul Pământului şi că sistemul Pământ-Lună se roteşte în jurul Soarelui. De asemenea gravitaţia este forţa care a dus la apariţia tuturor planetelor şi sateliţilor naturali ai acestora, prin atracţia reciprocă dintre particulele de materie care se roteau în jurul Soarelui. În cadrul unei galaxii, diferitele stele şi sisteme stelare sunt menţinute împreună tot prin fenomenul gravitaţiei, iar evoluţia întregului univers (de exemplu modul în care acesta se dilată în timp) este la rândul ei dictată de forţele de gravitaţie dintre toate particulele de materie existente.
Interacţiunea gravitaţională este produsă (generată) de întâlnirea (interferenţa) câmpurilor gravitaţionale ale corpurilor (maselor) cosmice. Câmpul gravific este generat de anumite particule din substanţa corpului şi se manifestă prin câmpul de acceleraţie normală (perpendiculară) la suprafaţa corpului. Poate fi măsurat de exemplu direct la suprafaţa Pământului sau a Lunii.
Roata lui Aldo Costa
Roata este fixată pe un şasiu de 18 m înălţime şi greu de 4,5 t. Fundaţia are 22 t de beton.
Janta are diametrul de 17 m, roata având o greutate de 4 t, 118 spiţe şi 236 de mecanisme situate de fapt pe două roţi pereche (2 x 118) şi cu un mic decalaj între ele. Acestea apropie sau îndepărtează de centru tot atâtea greutăţi a câte 2,24 kg. Fiecare astfel de greutate se deplasează (3,4 cm) cu ajutorul unui mecanism ingenios conceput, spre centrul roţii sau spre exterior deplasând centrul de greutate în direcţia grupului de greutăţi deplasate spre exterior. Fiecare astfel de mecanism este compus din greutatea propriu-zisă care culisează de-a lungul unui ax, un resort ce readuce greutatea la poziţia iniţială pe jumătate de tură (protejat cu o sticlă din plastic), un blocaj mecanic (pe care îl denumeşte graviton) ce împiedică revenirea greutăţii la poziţia iniţială pe cealaltă jumătate de tură şi un levier de 86 cm prevăzut cu contragreutate pentru echilibrarea lui. Şi multă vaselină.
Jos, la nivelul solului şi sus există limitatoare ce au ca efect deplasarea greutăţilor într-un sens sau într-altul.
Rotirea are loc datorită cuplului de forţe însumate ce au momente diferite. Astfel, într-o parte a roţii (faţă de axa verticală), greutăţile sunt mai apropiate de centrul de rotaţie, deci braţul forţei rezultante este mai mic. În partea opusă, greutăţile sunt deplasate spre exterior, deci braţul forţei rezultante este mai mare, prin urmare momentul acestei forţe este mai mare decât cel din partea opusă, ceea ce dă naştere unei mişcări de rotaţie.
Ideea nu este absolute originală. Există multe exemple de utilizare a energiei gravitaţionale, unele doar simple fantezii, altele realizate practice şi funcţionale. Un caz ce a stârnit multă vâlvă a fost cel al experimentatorului Johann Ernest Elias Bessler sau Orffyreus şi a cărei maşinărie, funcţională de altfel, a fost subiect de batjocură pentru lumea ştiinţifică. Cert este că Orffyreus, un tip ceva mai irascibil, a distrus instalaţia şi nu a mai rămas nici o urmă de schiţă.
De altfel lumea ştiinţifică întotdeauna a avut o inerţie uriaşă şi afost permanent şi din belşug asezonată cu spirite clarvăzătoare şi atotcunoscătoare. De exemplu, Auguste Compte a afirmat: “Niciodată nu vom şti din ce sunt făcute stelele”. Apoi s-a descoperit spectroscopia. Claude Bernard spunea: “Materia nu mai are nici un secret pentru noi” şi Marcelin Berthelot: “Nu mai există nici un mister în natură”. Aşa era pe-atunci. Marele fizician John William Strutt, baron Rayleigh, laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1904 era de părere că:”Este o pierdere de timp să încerci să faci să zboare o maşină mai grea decât aerul”. Ernest Rutherford, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1908 era sigur că: ”Exploatarea energiei nucleare este o poveste de adormit copii”.
Despre roata lui Aldo Costa, oamenii de ştiinţă au spus că este un perpetuum mobile, deci nu există. Un perpetuum mobile de speţa întâi este într-adevăr greu de imaginat, pentru că legea conservării energiei îl face imposibil. Un astfel de perpetuum mobile trebuie să îşi genereze energie necesară mişcării care să facă posibilă această generare, şi să şi acopere pierderile datorate frecării (cu aerul, în lagăre, etc.). Dar roata lui Aldo Costa nu este un perpetuum mobile pentru că sistemul său primeşte permanent un aport de energie din exterior, energie gravitaţională.
Prin urmare cei ce fac afirmaţii defăimătoare şi nerealiste pot fi lesne bănuiţi fie că sunt tributari unei educaţii trunchiate şi rigide, fie că sunt posesorii unui coeficient de inteligenţă situat la nivelul mării ori blocajele intelectuale primează în faţa bunului simţ sau poate că primează interesele materiale şi interesele celor ce îşi umflă buzunarele după urma dependenţei energetice.
Revenind la roată, este posibil şi probabil ca Aldo Costa să se fi inspirat din desenele unor predecesori. Meritul este însă de a pune în practică ideea şi de a o duce la bun sfârşit. Aldo Costa şi-a construit singur roata, cu mâinile lui, după propria concepţie şi după numeroase prototipuri a ajuns în faza actuală. El nu este fizician sau inginer, deci nu este sclavul unor manuale ce oferă reguli absolute şi aberante şi poate tocmai de aceea astăzi roata lui generează energie electrică. Dacă ar fi avut o pregătire tehnică superioară atunci ar fi ştiut că ceea ce a construit el nu funcţionează şi nu există. Dar nu are această pregătire şi deci ea există şi funcţionează. Roata a fost reconstruită în întregime pe baza aceloraşi date după ce varianta anterioară s-a prbuşit din cauza furtunii care a zgâlţâit bine Franţa în 1999.
La cei peste 80 de anişori ai lui (84 împlineşte în septembrie 2009), Aldo Costa şi-a împlinit visul. A lucrat la maşinăria lui de la vârsta de 25 de ani şi 50 de ani de studii şi de experimente i-au adus în cele din urmă satisfacţia reuşitei şi independenţa energetică. Şi arată lumii că se poate, dar lumea nu-l vede şi nu-l aude.
Este o ruşine să ai idei, curiozitate şi voinţă în zilele noastre.
